marți, 28 iulie 2009

Reverii...amestecate

Nu îmi doresc decât să fiu cu tine
În asfinţit tu doar să mă iubeşti
Să mă învălui într-o aura de bine
Eu să mă pierd în ochii tăi ce încă îi visez
O poartă a sufletului tău spre nemurire
să mă îndrept...
Şi niciodată să mă pierd
De tine...
Să te găsesc şi să mă laşi
Să am.
A sufletului tău simţire şi iubire
Căci eu tânjesc, deşi tu vrei să n-am...
Voi suferi în urmă ta, plecare
Voi plânge chiar ce am sperat
Voi fi o pasăre sub soare
Voi fi o umbră călătoare
Şi-o să rămâi un neuitat...
Nu îmi doresc decât iubirea ta-n vecie
Să o găsesc şi să nu mă mai pierd
Orbecăind în neagra amăgire
ce m-a cuprins şi ce m-a devorat...
încet
Am re-nviat când eu te-am cunoscut mai bine
Şi am iubit cât am avut curaj
Şi te doresc şi-acuma pentru mine
Şi pentru noi mai sper în revenire ,
Chiar de vei fi departe şi plecat ...
Chiar de ne desparte-atâta vreme
Chiar de ne desparte atâta timp
eu tot te vreau în sfera mea de dor
în timpul meu prezent
gândindu-mă la viitor
tot te iubesc şi sper
în ziua revenirii tale
în ziua când îţi vei dori să ai
o boare din a mea iubire
în preajma ta s-adie şi să fie
o aura de bine ...
fericire...
e efemeră viaţă în trăire
acuma crezi că ai ce ţi-ai dorit şi ai visat
dar intervine crunta parodie
când tu defapt doar crezi că ai.
C-a renunţat...

N-am renunţat nici chiar în urma clipei
ce a făcut să mi te ia departe
în timp şi spaţiu te-ai depărtat de mine
dar nu de suflet asta e necazul
în zări unde doar rana plânge
vei fi departe acaparat de alte
trăiri, simţiri şi poate ....
iubiri ‘necate-n patimi necurate
ce vor să şteargă ce eu am clădit cu grijă
cu pasiune, nebunie, frică
c-o să te pierd tot undeva în spaţiu
în timp, în vreme şi-alte simţuri...
M-aş bucură să poţi găsi acolo
ce ai lăsat aici să sângereze
ce ţi-ai dorit dar n-ai avut curajul
să vrei să faci un suflet
darnic să vibreze...
Tot scriu şi scriu şi voi mai scrie
până în clipă în care te voi pierde
în timp şi spaţiu şi neştire
în dor şi lacrimi, uitare...
vieţi incerte

Vreau să mă iei cu tine-n timp departe
să nu mai vrei să te despărţi de mine
vreau fericire să am şi lângă tine
să o găsesc şi să mă pierd în noapte...
Vreau să mă ai în suflet şi-n simţire
şi să mă cauţi în ceaţă şi în şoapte
să mă găseşti în sufletu-ţi ascunsă, ea iubire
e vrednică să fi sperat departe?
Nu m-ai iubit... rămâne...
dorinţa nemplinita-n pasiune
şi gândul, şi speranţa poate
că vom petrece-n timp minune!
Nu m-ai lăsat să te iubesc
Dar poate.....
rămâne undeva în suflet
dorinţă ...
şi sinceritate...

ai ocolit cu iscusinţă
tot ce putea să te întoarcă
din zborul tău în timp şi spaţiu
de o plecare în
singurătate...

Când poate-n timp te vei fi înţeles
în toate
Atunci te rog, deşi retrospectiv
Să-mi spui şi mie rostul
de se poate
Căci sigur, poate nu va fi tardiv!

Mă-ntreb care-a greşit în aste zile
Ce le-am pierdut şi le-am trăit în van
Mă-ntreb de ce atâta amăgire
Când chiar putea să fie doar uman?!
Mă-ntreb de ce atâta nepăsare
Sau de-i reală iar mă-ntreb?
Mă-ntreb cum o să mai trăiesc acuma
Când ne-am găsit dar tu ai vrut să pierd
Mă-ntreb ce voi mai spera eu, poate?

Când tu în spaţiu eşti plecat
Că să trăieşti o viaţă nouă-n toate
Şi ce uşor m-ai îngropat?
Mă-ntreb.

Te-ntreb acum că eşti departe
te uiţi şi-în al tău suflet?
poate...
Şi vezi? Ce vezi?
A mai rămas ceva?
Care să îţi aducă aminte
Măcar de ce a fost cândva?
de umbra mea?
Cad, mă ridic şi iarăşi cad
Şi mă afund tot mai adînc
Într-o prăpastie fără fund
Într-un abis uitat şi mut...

dar dragostea mi-e ca un scut

căci eu acum o ştiu
o simt şi o trăiesc...
Tu ştii? că astăzi te iubesc?




sâmbătă, 25 iulie 2009

Joc..... în reverii absurde

Să vrei...
Să poţi...
Să vrea să vrei...
Să vrea să poţi...

Când vrea să poţi,
Nu vrei...
Când vrea să vrei,
Nu poţi...

Când poţi să vrei,
Nu vrei să poţi,
Când vrei să poţi,
Nu poţi să vrei...

25.07.2009
©Flavia Munteanu

Reverii absurde

Ascultă-mi tăcerea.Din ea o să-mi înţelegi vorbele,ce le-aş fi rostit, dacă nu mă cuprindea frica...Ascultă-mi frica. Din ea o să-mi înţelegi gândurile, ce le-aş fi avut, dacă nu mă cuprindea furia... Ascultă-mi furia.Din ea o să-mi înţelegi simţurile,ce le-aş fi trăit,dacă nu mă cuprindea nostalgia...Ascultă-mi nostalgia.Din ea o să-mi înţelegi starea,ce aş fi avut-o dacă nu mă cuprindea dorul... Ascultă-mi dorul.Din el o să-mi înţelegi sufletul,ce l-aş fi avut dacă nu mă cuprindeai TU...Ascultă-te pe tine...Ascultă-te cu adevărat şi atunci ai să-mi înţelegi tăcerea...


Da-mi un semn că m-ai ascultat şi că ai înţeles şi atunci o să-mi spun tăcerea...



joi, 23 iulie 2009

Rătăciri... fără de leac

M-am rătăcit
În zborul meu către niciunde...

M-am rătăcit
În vise şi-n trăiri mărunte?

M-am rătăcit
În vorbe şi-n simţirea îndrăzneaţă...

M-am rătăcit
Şi nu mai am nimic în faţă.

M-am rătăcit,
În singurul meu suflet.

M-am rătăcit
Şi nu-mi auzi cum scâncet...

M-am rătăcit
Unde mă duc paşii oare?

M-am rătăcit
Să-ţi spun că doare?

M-am rătăcit
În vorbele simţite toate...

M-am rătăcit.
De ce m-aş regăsi?
Şi poate...
Nu aş ajunge tot în propria-mi singurătate?



FMD



duminică, 19 iulie 2009

sâmbătă, 18 iulie 2009

Reverii, reverete

Clădeam castele din nisip,
Până-ntr-o zi când printr-un val,
S-a spulberat castelul construit
Şi-a-mprăştiat cu el nisipul de pe mal.

Cum crezi că va mai rezista castelul din nisip?
Când marea-i spumă şi malul e bătut de val!...
Cum crezi că va mai putea trăi castelul din nisip?
Când briza calmă s-a transformat în uragan!...
Cum crezi că va mai dăinui castelul din nisip?
Când valul bate şi nu e momentan!...
Cum crezi că sufletul mai poate fi reclădit?
Când tu-l cutremuri precum un uragan!...

Chiar crezi că mă mai simt iubit?
Când a căzut castelul cu tot cu mal în val?...

Poţi să îmi spui?
De ce visatul paradis,
Devine acuma eternul infernal?...............

18.iul.2009
©Flavia Munteanu


vineri, 17 iulie 2009

Pentru tine...şi-o floare de cireş....

Lacrimi amare
În suflet preling venin
Arde foc, e scrum.

17.07.2009
©Flavia Munteanu

Reverii la marginea potecii

       Mă plimbam încă tot pe acea potecă ascunsă în desişul pădurii, într-o aşteptare apăsătoare şi din ce în ce mai rece...acelaşi sentiment că de undeva dintre copacii negrii ...doi ochi mă privesc, lacomi şi nesătui dar lipsiţi de curajul de a coborî pe potecă...
       Mă urmăresc în şoaptă, apăsătoare tăcere într-o pădure fără explicaţii întortocheată pe care nici eu nu o mai înţeleg ...nici ochii cred că n-au înţeles-o vreodată...n-au avut curaj, nu au putut recunoaşte, nu au putut vedea decât până la marginea potecii.... defapt cred că nici măcar nu au vrut....n-au avut curiozitatea aceea ce te împinge la a face lucruri nesăbuite ...da... de obicei pe alea le regretăm sau rămânem cu sufletul plin de izul pădurii...

Se lasă ceaţă mai deasă decât altă dată....


17.07.2009
©Flavia Munteanu